„Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie”(Marcu 1:15).
Domnul nostru Isus Hristos Își începe lucrarea prin anunțarea poruncilor Sale principale. El se ridică din pustie, proaspăt uns, precum mirele din camera sa. Notele dragostei Sale sunt pocăința și credința. El pășește înainte, pregătit pe deplin pentru slujirea Sa, după ce a fost în pustie, „în toate lucrurile… ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15)… Ascultați, o, ceruri, și pleacă-ți urechea, pământule, căci Mesia vorbește, în măreția puterii Sale! El strigă către fiii oamenilor: „Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie”. Să plecăm urechea la aceste cuvinte care, ca Autorul lor, sunt pline de har și de adevăr. Înaintea noastră stă suma și esența întregii învățături a lui Isus Hristos, Alfa și Omega întregii Sale lucrări. Să luăm aminte în modul cel mai serios la îndemnul suprem care vine de pe buzele Lui, într-o astfel de vreme și cu o astfel de putere specială. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ascultăm de cuvintele Lui din străfundul inimilor noastre.
Voi începe prin a remarca adevărul că Evanghelia pe care Hristos a predicat-o a fost în modul cel mai clar o poruncă: „Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie”. Domnul nostru apelează la rațiune. Foarte adesea, lucrarea Lui a ilustrat vechiul text: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada” (Isaia 1:18). El îi îndeamnă pe oameni prin argumente zguduitoare și pline de forță, care să îi determine să caute mântuirea sufletelor lor. El îi cheamă și îi provoacă cu multă dragoste, îndemnându-i să fie înțelepți. „Veniți la Mine, toți cei trudiți şi împovărați, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Îi imploră, merge chiar până acolo încât pare să se transforme într-un cerșetor înaintea ființelor Sale păcătoase, implorându-le să vină la El. Este adevărat, El face din aceasta îndatorirea predicatorilor Săi: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5:20). Totuși, amintiți-vă că, deși apelează la rațiune, îndemnând, chemând și implorând, totuși Evanghelia Lui are în ea toată demnitatea și forța unei porunci. Dacă am predica-o în aceste zile așa cum Hristos a predicat-o, trebuie să o proclamăm ca pe o poruncă de la Dumnezeu – însoțită de aprobarea divină care nu poate fi neglijată, decât cu prețul infinit al pierderii sufletului… „Pocăiți-vă” este o poruncă la fel de autoritară de la Dumnezeu ca și „Să nu furi!” (Exod 20:15). „Crede în Domnul Isus Hristos” are autoritate divină completă, la fel ca: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10:27).
O, semenii mei, nu vă gândiți că Evanghelia este un lucru lăsat la îndemâna opțiunii voastre, dacă să o primiți sau nu! Nu visați, păcătoșilor, că ați putea disprețui Cuvântul venit din Cer și să nu vă alegeți cu nicio vină! Nu vă gândiți că o puteți neglija și că nu vă veți atrage astfel niciun fel de consecințe nefavorabile! Tocmai această ignorare și această disprețuire pe care o manifestați față de ea vor umple măsura nelegiuirilor voastre. Tocmai cu privire la acest lucru noi strigăm cu putere: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire așa de mare” (Evrei 2:3)? Dumnezeu vă poruncește să vă pocăiți! Același Dumnezeu înaintea căruia Muntele Sinai s-a mișcat și a fost cuprins de fum – același Dumnezeu care a proclamat Legea Lui cu sunet de trâmbiță, cu fulgere și tunete, ne vorbește mai blând, dar la fel de divin, prin singurul Său Fiu, care ne spune: „Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie” (Marcu 1:15)… De aceea, să sune acest decret al lui Dumnezeu înaintea tuturor popoarelor pământului! O, oameni buni, Iehova, care v-a creat, care vă dă suflare în trupuri, împotriva căruia ați păcătuit, vă poruncește astăzi să vă pocăiți și să credeți Evanghelia…
Știu că unora dintre frați nu le va plăcea aceasta, dar nu mă pot abține. Sclavia față de sisteme religioase nu va funcționa niciodată, căci Domnul m-a eliberat de această robie de fier, ridicând-o ca pe un jug de pe grumazul meu. Acum sunt un slujitor bucuros al adevărului care m-a făcut liber. Fie că voi supăra pe unii sau voi plăcea altora, așa cum mă va ajuta Dumnezeu, eu voi predica orice adevăr întocmai cum îl primesc din Cuvânt. Ceea ce știu este că, dacă este ceva scris clar în Biblie și este scris ca și cu o rază de soare, este acest adevăr: în Hristos, Dumnezeu le-a poruncit oamenilor să se pocăiască și să creadă Evanghelia. Faptul că omul nu vrea să asculte de această poruncă, ci Îl va disprețui pe Hristos și își va face astfel condamnarea mai gravă decât a Sodomei și Gomorei, este una dintre cele mai triste dovezi ale depravării sale totale…
Evanghelia este o poruncă, dar este o poruncă având două componente, care se explică singure. „Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie”. Știu de unii frați foarte deosebiți – mi-aș dori ca Dumnezeu să ne dea mai mulți ca ei, cu așa zel și dragoste – care, în râvna lor de a predica o credință simplă în Hristos, au simțit o oarecare reținere cu privire la pocăință. Știu că unii dintre ei au încercat să treacă peste această dificultate prin îndulcirea aparentei durități a cuvântului pocăință, prezentându-l conform echivalentului grecesc mai uzual, un cuvânt care se găsește în originalul textului nostru și care are sensul de „schimbarea minții”. În aparență, ei interpretează pocăința drept ceva mai neînsemnat decât ceea ce noi credem în mod obișnuit. Permiteți-mi acum să le sugerez acestor frați dragi că Duhul Sfânt nu predică niciodată pocăința ca pe un lucru trivial.1 Schimbarea minții, sau a gândirii, despre care Evanghelia vorbește, este o lucrare foarte profundă și serioasă, care nu trebuie redusă sub nicio formă la ceva inferior.
Mai mult, există un alt cuvânt care este de asemenea folosit în pasajul original, cu sensul de pocăință, chiar dacă, recunosc, nu atât de des. Cu toate acestea, el este acolo. Acesta semnifică ideea de „îngrijire după o boală”, un termen care are în el ceva mai multă întristare și nerăbdare, comparativ cu cel ce semnifică schimbarea minții. În pocăința adevărată trebuie să existe întristare din cauza păcatului și ură față de el, altfel mi-am citit Biblia cu puțin folos… A te pocăi înseamnă o schimbare a minții. Dar ea este o schimbare profundă a gândirii și în tot ceea ce înseamnă mintea, astfel încât include o iluminare – iluminare de la Duhul Sfânt. Eu cred că ea include și o descoperire a nelegiuirii, precum și ura față de aceasta, fără de care cu greu poate exista pocăință adevărată. De aceea, zic eu, nu trebuie să subestimăm pocăința. Ea este un har binecuvântat de la Dumnezeu, Duhul Sfânt, și este absolut necesară pentru mântuire.
Porunca se explică singură. Ne vom referi, înainte de toate, la pocăință. Este destul de clar că, orice ar putea fi pocăința menționată aici, este o pocăință perfect consecventă cu credința. De aceea, primim explicație cu privire la ce anume trebuie să fie pocăința din însăși faptul că ea este conectată la următoarea poruncă: „Credeți în Evanghelie”… Să ne amintim că nu merită să avem acea pocăință care nu este perfect consecventă cu credința în Hristos. Un sfânt din vechime, aflat pe patul suferinței, a folosit cândva această expresie remarcabilă: „Doamne, cufundă-mă în pocăință ca și cum m-aș coborî în Iad, dar” – și aici este frumusețea ei – „ridică-mă prin credință, ca și cum m-ai înălța la Cer”. Așadar, pocăința care îl cufundă pe un om ca și cum el s-ar coborî în Iad nu este de niciun folos dacă nu ar exista și credința care să îl înalțe, ca și cum l-ar ridica la Cer! Cele două sunt perfect consecvente, una alături de cealaltă. Un om poate să se scârbească de sine și să deteste propria persoană, dar, în același timp, poate ști că Hristos poate să îl mântuiască și l-a mântuit. În fapt, acesta este felul în care trăiesc creștinii adevărați. Ei se pocăiesc cu atâta amar față de păcat, ca și cum ar ști că ar trebui să fie condamnați pentru păcat, dar se bucură atât de mult în Hristos, ca și cum păcatul nu ar exista.
O, ce binecuvântare este să știi unde se întâlnesc aceste două linii: dezbrăcarea pocăinței și îmbrăcarea credinței! Pocăința care dă afară păcatul ca pe un chiriaș rău, și credința care îl primește pe Hristos drept singurul Stăpân al inimii; pocăința care curăță sufletul de faptele moarte, și credința care îl umple cu faptele vii; pocăința care dărâmă, și credința care zidește; pocăința care răspândește pietrele, și credința care le pune alături; pocăința care rânduiește o vreme pentru plâns, și credința care aduce un timp pentru veselie – aceste două lucruri formează împreună lucrarea harului din sufletul omului, prin care acesta este mântuit. De aceea, să rămână ca un mare adevăr, scris cu cea mai mare claritate în pasajul nostru, că pocăința pe care trebuie să o predicăm este legată la credință. Astfel, trebuie să predicăm fără vreo reținere atât pocăința cât și credința…
Asta mă conduce la cea de-a doua jumătate a poruncii, care este, „credeți în Evanghelie”. Credința înseamnă încredere în Hristos. Trebuie din nou să remarc acum că unii au predicat această încredere în Hristos atât de bine și complet, încât nu pot decât să le admir credincioșia și să Îl binecuvântez pe Dumnezeu pentru ei. Totuși, în predicarea credinței există o dificultate și un pericol. Se poate întâmpla ca, în predicarea simplei încrederi în Hristos ca fiind calea mântuirii, slujitorii să omită să amintească păcătosului că nicio credință nu poate fi autentică, decât aceea care este perfect consecventă cu pocăința de păcatele trecute. Textul nostru ne vorbește în felul acesta: nicio pocăință nu este adevărată dacă nu este însoțită de credință. Nicio credință nu este autentică, decât aceea care este legată de pocăința sinceră, din inimă, de păcatele trecute. Așadar, dragi prieteni, acei oameni care au o credință care le permite să se gândească cu nepăsare la păcatele lor din trecut, au credința diavolilor, nu credința aleșilor lui Dumnezeu… Astfel de oameni, care au o credință ce le permite să trăiască nepăsător în prezent, care spun, „Ei bine, am fost salvat printr-o simplă credință”, și care se așază apoi alături de bețivi sau merg în compania celor lumești și se bucură de plăcerile carnale și de poftele firii pământești – astfel de oameni sunt mincinoși. Ei nu au credința care le va mântui sufletul. Tot ce au ei este o ipocrizie înșelătoare, nu credința care să îi ducă în Cer.
Apoi există unii oameni care au o credință ce nu-i conduce la nicio ură față de păcat. Ei nu privesc la păcatul din alții cu același fel de rușine. Este adevărat că nu s-ar comporta ca alții, dar pot să râdă atunci când îi văd comițând păcate. Ei găsesc plăcere în viciile altora, râd la vorbele spurcate ale acestora și zâmbesc la glumele lor deplasate. Ei nu fug de păcat ca și cum ar fugi de un șarpe, și nici nu îl detestă ca și cum ar fi ucigașul celui mai bun prieten al lor. Nu, ei flirtează cu păcatul. Ei îi găsesc scuze păcatului. Comit în privat ce condamnă în public. Spun despre faptele grave că sunt greșeli mărunte sau eșecuri neînsemnate. În afaceri, ei închid ochii la furtișaguri și consideră șmecheriile drept artă a comerțului, realitatea fiind că au o credință care poate să se așeze cot la cot cu păcatul, să mănânce și să bea de la aceeași masă cu nelegiuirea. O, dacă vreunul dintre voi aveți o astfel de credință, mă rog ca Dumnezeu să vă golească de astfel de bagaje. Nu vă folosesc la nimic bun! Cu cât mai repede scăpați de aceste bagaje, cu atât vă va fi mai bine, pentru că, atunci când această fundație nisipoasă va fi spălată, puteți începe să clădiți pe stâncă (Matei 7:24-27).
Dragii mei prieteni, vreau să fiu foarte credincios față de sufletele voastre și să pun bisturiul la inima fiecărui om. Cum arată pocăința ta? Ai o pocăință care te determină să îți întorci privirile de la persoana ta și să le îndrepți către Hristos, doar către Hristos? Pe de altă parte, ai acea credință care te conduce la pocăința adevărată? Care te conduce la ura chiar și față de gândul de a păcătui? Ai acea pocăință care să te facă hotărât să zdrobești de pe tronul lui orice fel de idol, chiar și pe cel mai drag inimii tale, pentru ca astfel să te închini lui Hristos și doar Lui? Fii sigur că nimic altceva nu îți va fi de vreun folos în final. O pocăință și o credință de orice alt fel pot să îți aducă plăcere azi, așa cum copiii sunt bucuroși când aud povești. Dar când vei ajunge pe patul morții și vei vedea realitatea lucrurilor, vei fi împins să spui că acestea nu sunt decât minciuni și un adăpost pentru minciuni. Vei descoperi că ai fost amăgit, folosind mortar de ipsos (Ezec. 15:10-11), că ți-ai spus „pace, pace”, când nu era nicio pace (Ier. 6:14). O spun iarăși, folosind cuvintele lui Hristos: „Pocăiți-vă şi credeți în Evanghelie”. Pune-ți credința în Hristos pentru a fi mântuit, deplânge-ți situația păcatului, care face mântuirea necesară, și plângi pentru că această nevoie L-a pus pe Mântuitorul pe crucea rușinii, L-a supus la suferințe înfricoșătoare și unei morți groaznice.
Fragment din predica rostită în dimineața zilei de duminică, 13 iulie 1862, la Metropolitan Tabernacle, Newington.
Note bibliografice și explicative
(1) trivial – un lucru de valoare foarte mică.