Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți oamenii. – Ioan 12:32
Răstignirea lui Hristos este gloria lui Hristos. El folosește cuvântul înălțat pentru a descrie maniera morții Sale. „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12:32-33). Observați însă cuvintele pe care El le alege pentru a-Și descrie moartea. El nu spune, „dacă voi fi crucificat, dacă voi fi atârnat pe acest lemn”, ci El spune „după cei voi fi înălțat”. În limba greacă, limbajul este al înălțării: „după ce voi fi înălțat – după ce voi fi ridicat”. El folosește imaginea interioară și vizibilă a crucii, ea fiind un mijloc de înălțare a Lui, folosind-o ca simbolul și metafora gloriei cu care crucea avea să Îl îmbrace. „După ce voi fi înălțat”.
Dar crucea lui Hristos este gloria lui Hristos. Și vă voi demonstra în ce fel. Omul caută să își câștige gloria prin măcelărirea altora, dar Hristos a făcut-o prin junghierea propriei persoane. Oamenii caută cununi de aur, dar El a căutat o cunună de spini. Oamenii cred că gloria ține de a fi înălțați peste alții, în timp ce Hristos a crezut că gloria Sa a stat în a deveni „un vierme, nu om” (Psalmul 22:6), un prilej de batjocură și ocară printre toți cei care L-au văzut. Când El a cucerit, a fost smerit, și a socotit că gloria în biruință este aceeași cu gloria în smerire.
Noi spunem că Hristos a fost glorificat pe cruce în primul rând pentru că dragostea este întotdeauna glorioasă. Dacă aș prefera vreo glorie, aș vrea să fiu iubit de oameni. Evident, cea mai mare glorie pe care un om o poate avea printre semenii lui nu este aceea a simplei admirații, când oamenii se uită la el trecând pe stradă și când se înghesuie să-l vadă venind în triumful lui. Cea mai mare faimă, cea mai mare glorie a unui patriot este dragostea țării lui – să simtă că tinerii și tinerele, bătrânii și oamenii deosebiți sunt gata să cadă la picioarele lui în dragoste, fiind gata să dea tot ce au ca să îl slujească pe cel ce le-a slujit.
Prin cruce, Hristos a câștigat mai multă dragoste decât a câștigat în orice alt loc. O, Doamne Isuse, n-ai fi fost niciodată atât de iubit dacă ai fi rămas în ceruri pe veci, pe cât ești iubit acum, de când Te-ai coborât cu smerenie în moarte. Heruvimii, serafimii și îngerii din lumină n-ar putea să Te iubească vreodată cu inimile atât de înflăcărate cum o fac cei răscumpărați de sus și cei răscumpărați de jos. Tu ai câștigat o dragoste mai abundentă prin cuiele Tale decât prin sceptrul Tău. Coapsa Ta deschisă nu Ți-a adus răsplata unei dragoste reci, căci poporul Tău te iubește din toată inima. Hristos a câștigat glorie prin crucea Lui. El n-a fost niciodată atât de înălțat ca atunci când S-a smerit. Creștinul aduce mărturie faptului că, chiar dacă își iubește Stăpânul în orice aspect, nimic nu îi mișcă inima într-o dragoste atât de răpitoare și hotărâtă precum povestea răstignirii și agoniile Calvarului.
Prin crucea Lui, Hristos a câștigat multă glorie prin curajul cu care a îndurat suferința și împotrivirea. Crucea a fost o încercare a puterii și tăriei Lui Hristos, și astfel ea a fost o grădină în care gloria Lui a fost plantată. Laurii cununiei Sale au fost semănați într-un sol care a fost îmbibat în propriul sânge… Hristos a privit la cruce ca fiind calea Lui către glorie. „O”, a spus El, „acum a venit vremea să îndur suferințele. Am suferit mult, dar voi suferi și mai mult. Lumea va vedea apoi ce inimă plină de dragoste am”! Ce răbdător este Mielul și cât de mult a îndurat El! Dacă ar fi evitat conflictul, bătălia și agonia, Hristos n-ar fi avut niciodată parte de astfel de cântări de laudă și de imnuri care Îi aduc cinste cum a câștigat acum. Am fi putut să Îl binecuvântăm pentru ceea ce este și pentru ceea ce dorea să facă, L-am fi iubit pentru înseși dorințele inimii Lui, dar nu L-am fi lăudat niciodată pentru dârzenia Sa, pentru atitudinea Lui neînfricată, pentru dragostea Lui neînvinsă, dacă nu L-am fi văzut supus la testul sever al răstignirii și la agoniile acelei zile înfricoșătoare. Hristos a câștigat glorie prin a fi crucificat.
Hristos a privit la răstignirea Sa ca la încheierea întregii Sale lucrări. De aceea, El a privit-o ca pe o înălțare. Finalizarea unei lucrări este momentul în care se face secerișul cinstei ei. Chiar dacă mii de oameni au pierit în regiunile arctice și și-au obținut faima prin comportamentul lor curajos, totuși, prietenii mei, omul care ajunge la destinație este mai onorat decât toți ceilalți. Chiar dacă îi vom păstra în memoria noastră pe toți acei oameni curajoși care și-au croit drum prin zăpadă și ger cu toată energia lor și au înfruntat pericolele frigului, totuși cel care ajunge la final câștigă mai mult decât porția sa normală de laudă.
Cu siguranță că reușita unei astfel de munci este doar cuiul de care este agățată onoarea. Hristos a tânjit după cruce pentru că El a privit-o ca obiectivul tuturor suferințelor Lui. Acesta era rânduit să fie locul în care El avea să spună „s-a isprăvit” (Ioan 19:30). El n-ar fi putut spune niciodată „s-a isprăvit” pe scaunul Său de domnie, însă pe crucea Lui, El a pronunțat categoric acest verdict. El a preferat suferințele Calvarului înaintea onorurilor mulțimilor adunate în jurul Lui, căci oricât le-ar fi predicat, oricât i-ar fi binecuvântat, oricât i-ar fi vindecat, lucrarea Lui ar fi fost neîncheiată. El a avut multe de suferit. A trebuit să fie botezat cu un botez anume, și ce suferințe a avut de suportat până la finalizarea lui! (Luca 12:50).
„Dar”, a spus El, „tânjesc acum după crucea Mea, căci ea este punctul cel mai înalt al trudei Mele. Tânjesc după suferințele Mele, pentru că ele vor fi punctul final al marii lucrări a harului”. Fraților, sfârșitul este ceea ce aduce onoarea. Biruința este ceea ce îl încununează pe războinic mai mult decât bătălia. Tot așa, Hristos a tânjit după moartea Lui, pentru a putea vedea astfel finalitatea străduințelor Sale. El a văzut că, atunci când avea să fie răstignit, aceasta însemna înălțarea și ridicarea Lui.
Hristos a privit la răstignirea Lui cu ochiul credinței ferme, considerând-o ceasul victoriei. Ucenicii Lui credeau că răstignirea și crucea erau lucruri degradante, însă Hristos a privit dincolo de lucrurile exterioare și vizibile, având ochii ațintiți către cele spirituale. Crucea putea să fie și să pară simbolul blestemului așa încât lumea să se așeze împrejurul ei și să râdă de Cel crucificat. Numele Lui poate să pară ca unul dezonorat pe veci, considerat ca Acela care a murit pe lemn. Răutăcioșii și batjocoritorii pot insinua pe veci înaintea prietenilor lui Hristos că El ar fi murit laolaltă cu răufăcătorii. Totuși, Isus nu a privit la cruce în felul acesta. El a cunoscut ocara crucii, dar a disprețuit rușinea. El a fost pregătit să îndure totul. El privea la cruce ca la poarta triumfului, ușa către biruință. Ce ne-ar putea spune El despre lucrurile pe care le-a văzut pe cruce? Când ochii Lui înotau în ultima lacrimă și când inima Lui palpita în ultima ei bătaie, când trupul Lui era zdrobit de ultima împunsătură a durerii, atunci privirea Lui avea să vadă capul șarpelui cum era zdrobit (Geneza 3:15) și cum turnurile Iadului se prăbușeau, iar castelul acestuia se făcea una cu pământul. Ochiul Lui vedea sămânța Sa mântuită pe veci. El îi vedea atunci pe cei răscumpărați ieșind din închisorile lor. În acel ultim moment al condamnării Sale, când buzele se pregăteau pentru ultimul strigăt – „s-a isprăvit” – El vedea sosind anul răscumpăraților Lui, proclamând biruința Lui pentru eliberarea tuturor preaiubiților Săi! Atunci vedea lumea, pământul creat de El, cum era cucerită, cum uzurpatorii erau cu toții detronați și cum gloriile ultimelor zile ale pământului erau așezate înaintea Lui, când avea să șadă pe scaunul de domnie al Tatălui Său David și să judece pământul, însoțit de laudele îngerilor și de strigătele preaiubiților Lui.
Da, Hristos a văzut în crucea Lui biruințele ei și, de aceea, El a tânjit după ea ca după locul victoriei și mijlocul cuceririi. „După ce voi fi înălțat”. El considera răstignirea Lui ca gloria Sa…
Voi încheia acum prin a observa ultimul Lui gând dulce: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toți oamenii”. Atunci, Isus Hristos avea să îi atragă la cer pe toți cei ce fac parte din poporul Lui. El spune că îi va atrage la Sine. El este în cer, astfel că Hristos este carul în care sufletele sunt atrase către cer. Poporul lui Hristos se află pe calea către cer. Ei sunt purtați în brațele veșnice, în acele brațe ale lui Hristos. Hristos îi duce către propria casă, către propriul scaun de domnie.
Încetul cu încetul, rugăciunea Lui – „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24) – va fi împlinită. Ea se împlinește și acum, căci El este un alergător puternic, atrăgându-i la Sine pe copiii Lui în carul legământului harului1 . O, binecuvântat să fie Dumnezeu, căci crucea este pluta pe care înotăm către ceruri. Crucea este marele mijloc de transport al legământului, care ne va adăposti de furtuni și ne va duce în cerul dorit. Ea este carul cu stâlpii de aur și baza de argint, fiind îmbrăcată cu purpura ispășirii2 Domnului nostru Isus Hristos.
Acum, sărmane păcătos, mulțumește-I lui Dumnezeu pentru că Hristos te iartă. Amintește-ți de moartea Lui pe Calvar, amintește-ți de agoniile și de stropii Săi mari de sânge, și gândește-te că El a făcut toate acestea pentru tine, dacă te recunoști un păcătos. Nu te atrage acest lucru către El? Chiar dacă tu ești vinovat, Hristos este bun, și El va spăla sufletul tău în sângele Lui. Tu te-ai răzvrătit împotriva Lui, dar El îți spune: „Întoarceți-vă, copii răzvrătiți” (Ieremia 3:22). Nu te atrage dragostea Lui? Mă rog ca atât dragostea cât și crucea Lui să își manifeste puterea și influența, așa încât să fii atras acum la Hristos și în final să fii atras la cer. Fie ca Dumnezeu să-ți dea binecuvântarea de dragul lui Isus. Amin!
Fragment dintr-o predică rostită pe 5 Iulie 1857 la Music Hall, Royal Surrey Gardens.
Note bibliografice și explicative
(1) Legământul harului – planul plin de har al răscumpărării alcătuit de Dumnezeu înainte de creația lumii, anunțat pentru prima dată în Geneza 3:15, revelat progresiv în istorie și împlinit în Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, cu beneficiile acestuia fiind aplicate tuturor celor ce cred în El (Geneza 3:15; 12:1-3; 2 Samuel 7:5-17; Ieremia 31:31-34; Galateni 3).
(2) ispășire – împăcarea cu Dumnezeu prin îndepărtarea sau acoperirea vinovăției păcatului. Aceasta a fost realizată prin jertfa lui Isus Hristos.
În pieptul lui Hristos există chiar acum un cărbune al dragostei arzătoare. Acest foc există din veșnicie, dar flăcările lui sunt mai arzătoare astăzi ca niciodată. Hristos iubește și trăiește acum, și El nu trăiește decât pentru a ne iubi și pentru a mijloci pentru noi. Hristos face din mântuirea noastră chemarea Lui constantă. El lucrează întotdeauna la aceasta: „ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Nu există vreun ceas al zilei, nici vreo zi într-un an, ori vreun an într-un veac, când Hristos să nu fie ocupat înaintea Tatălui Său în slujirea cerească de mijlocire pentru noi. El ne-a iubit înainte de a muri pentru noi, dragostea Lui fiind cauza pentru care El a murit pentru noi. El ne iubește și astăzi prin faptul că mijlocește pentru noi. Este ca și cum am spune că Hristos ne-a iubit, și nu-I pare rău de dragostea Sa. Dragostea L-a determinat să moară pentru noi și, dacă ar fi să facă acest lucru din nou, ar muri încă odată. Da, dacă păcatele noastre ar fi cerut ca, pentru fiecare persoană aleasă, Hristos să moară mai multe morți, dragostea L-ar fi determinat să Își asume în mod voluntar toate aceste morți. O, dragostea lui Hristos față de sufletele noastre sărmane… El ne poartă pe umerii Săi ca un om care și-a găsit oaia și „o pune cu bucurie pe umeri” (Luca 15:5). Ba trebuie să mă apropii tot mai mult, căci, prin mijlocirea Lui, Hristos vine tot mai aproape de noi: „Să-și pună mâna stângă sub capul meu și să mă îmbrățișeze cu dreapta lui” (Cântarea Cântărilor 2:6). El ne poartă în ceruri ca pe o brățară așezată pe brațul Lui, care a făcut ca mireasa Lui să spună: „Pune-mă ca o pecete pe brațul tău” (Cântarea Cântărilor 8:6). El ne întipărește pe palmele mâinilor Lui: „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:16), ca și cum numele noastre ar fi fost scrise cu litere de sânge în carnea lui Hristos. El ne pune ca o pecete pe inima Lui, căci aceasta este și expresia miresei Lui: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta” (Cântarea Cântărilor 8:6). Atât de prețioși sunt sfinții pentru Isus Hristos, încât ei stau în ceruri în inima Lui, locuind în Hristos: „Cunoaștem că rămânem în El” (1 Ioan 4:13). Ei sunt în Dumnezeu și în dragoste: „Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16). Nu știu ce aș putea să spun mai mult. Marii preoți trebuiau să ducă numele copiilor lui Israel în sfânta sfintelor pe umerii și pe frunțile lor, dar nu am auzit vreodată de vreun mare preot – în afara marelui „Preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3:1) – să poarte numele a mii și milioane de suflete pe umerii lui, pe mâinile lui, în pieptul lui și în inima lui, ca un memorial înaintea Domnului? O, ce dragoste fără egal! – Isaac Watts